E greu.

E uşor să judeci. E greu să înţelegi.

Oamenii se grăbesc. Se grăbesc la şcoală, la servici, la petreceri. La doctor. La întâlnire. La mare. La munte. La reproducere. La flirt. La vorbă. Şi la condamnat oameni.

Ne credem perfecţi.  Nişte fiinţe din cenuşă albă. Renaştem din propriile gânduri şi ne stingem odată cu singurătatea... Suntem părăsiţi. Suntem mâhniţi. Suntem abandonaţi. Suntem deranjaţi de ceilalţi. Suntem cine vrem să fim.

Putem fi doctori, pentru că vindecăm suflete. Putem fi judecători, pentru că decidem soarta altora. Putem fi profesori, pentru că îi învăţăm pe alţii. Dar putem fi şi elevi, pentru că învăţăm la rândul nostru. Am putea fi oameni, dar cine ar putea spune exact ce înseamnă o astfel de meserie? Unii zic că oamenii sunt sufletişti, altruişti, sfătuitori, înţelepţi. Alţii zic că sunt sociabili, muncitori, inteligenţi şi înţelegători.

Da, am putea încerca să fim oameni...