Ar fi excelent dacă viaţa ni s-ar modela după filmele americane, după desenele animate clasice, sau după telenovele: totul s-ar termina cu bine, cu toate că ar exista nişte intrigi de-a lungul a câteva luni, eventual ai afla că iubitul te înşală cu dădaca, cu secretara sau cu o târfă care stă la autostop.
Ar fi şi mai frumos să nu te aştepţi la asta, dar într-o zi să se întâmple.
Ploaia aduce o dată cu ea şi un eveniment neaşteptat: o reîntâlnire cu fostul prieten, o întârziere de jumătate de oră la cursul de japoneză, un aproape-accident de maşină – în acest caz, vina ar fi desigur a şoferului care vorbea de o oră la iPhone-ul său, primit de la firmă.
Doar că ploaia de azi pare să nu aducă nimic, poate doar puţină amărăciune strecurată în cafeaua pe care mama mi-a pregătit-o înainte de a pleca. Da, încă sunt genul care e trezit de mamă, hrănit de mamă, întreţinut de mamă. Şi totuşi, prin nu ştiu ce forţă supranaturală, mi-am păstrat mintea şi gusturile independente, chiar nonconformiste, aş spune.
Imaginaţi-vă că, o dată ieşită din casă, pe furtuna de afară, aş fi asaltată de hoţi, şi ar trebui să mă folosesc de forţa mea proprie: să rup braţul unuia dintre ei, ca ceilalţi să se sperie şi să fugă. Şi nu mă refer la braţul spiritual, politic, ci la cel propriu, la os, la piele, la păr, la cicatricea de pe antebraţ, în urma vreunei lupte cu maidanezi, în timpul jafului dintr-un depozit vechi.
Sau şi mai bine, imaginaţi-vă că mă întâlnesc, ca din întâmplare, cu un britanic, care caută de zor liceul la care învăţ eu şi care spune, într-o română stârcită, „Unde este liceul...?” iar eu l-aş ghida prin ploaie, la braţul lui, până în faţa unei clădiri vechi, fără termopane, fără a schimba nimic din anii ’70.
Iar acest britanic mi-ar spune că îl cheamă Tom şi că vom studia împreună la cursul de biologie anorganică. Printr-un miracol, am fi împreună până la sfârşitul săptămânii, am termina liceul tot împreună, iar apoi m-ar duce în Anglia, la familia sa, unde am locui fericiţi.
Aceste scenarii au loc în minea mea în fiecare dimineaţă, când îmi beau cafeaua şi mă uit la reluarea vreunui film din timpul nopţii. Parcă mama ar picura vreo licoare în cafea, doar-doar m-ar purta peste mări, ţări, peste Ploieşti şi Timişoara, direct în Paradisul meu, cu filme de comedie, muzică din altă epocă şi cărţi poliţiste.
Poate l-aş întâlni şi pe englez acolo. Şi am trăi fericiţi câteva ore, până ce mama s-ar întoarce de la servici, iar eu aş fi nevoită să îmi termin proiectul la chimie. Oricum, englezul m-ar învăţa de ce beau ei ceaiul de la ora cinci la ora cinci, şi de ce nu mănâncă ştrudel la ora trei de exemplu? Eu l-aş învăţa câteva expresii româneşti, cum ar fi „când o zbura porcu’”, „a se mişca precum ochiul mortului” sau „a călca strâmb”.
- Ai călcat strâmb.
- Am făcut ce?
- Nu, aşa e expresia, vezi? A călca strâmb. A greşi, adică.
Englezul m-ar privi cu ochi în formă de inimioară şi mi-ar spune că sunt minunată, că tocmai l-am ajutat pentru eseul la română. Mi-ar spune că sunt „wonderful”, „brilliant”, „fantastic”. Ar exagera bineînţeles, dar cine sunt eu să mă iau în gură cu un imigrant?
Revenind înapoi la cafeaua mea, pentru a treia oară, am schimbat programul. Telecomanda mergea tare greu; probabil din cauza resturilor de firimituri care intraseră printre butoane, iar acum, degetele mele pline cu dulceaţă de pe felia pregătită de mama, se jucau apăsând pe ele la întâmplare. Peste tot reluări de peste noapte, peste tot numai săruturi în pat, împuşcături de la peste o sută de metri şi oameni buni care înving mereu. Totuşi e prea mult pentru o singură dimineaţă. Îmi iau geanta, o umbrelă şi închid televizorul. E ultima oară când o mai las pe mama să-mi pregătească mic-dejunul. De acum înainte, o să fiu domnişoara independentă, nu fata de după fusta mamei.
Stând în ploaie şi privind ca fraiera în loc să merg să iau tramvaiul, constat că mama „a călcat strâmb”. E sâmbătă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu