Boem, realist, dual

Love of my life, you hurt me,

You've broken my heart, and now you leave me.

          Melodia se auzea în depărtare; un vecin uitase balconul deschis, iar acum inunda întregul cartier cu gusturile sale în materie de muzică. Nu mulţi ar fi recunoscut că ascultă Queen în secolul 21, şi mult mai mulţi ar fi spus adevărul când ar fi zis că nu ascultă astfel de trupe, că ei se concentrează pe ceea ce se vinde şi ceea ce se cântă acum.
          Dacă i-ar auzi, Ema ar izbucni în hohote de râs nervos. „Ce se vinde! Baliverne!” ar zice. Cred că are dreptate, oarecum. Dar felul în care gândeşte nu-mi dă pace. Muzică. Cine are nevoie de muzică, oricum? Mai ales când ai o slujbă stabilă, un salariu cu câteva cifre bune şi, în fine, o carieră de succes?
          „Ema, eşti cea mai boemă persoană pe care am întâlnit-o vreodată.”
          De fiecare dată când îi spun asta îşi afişează zâmbetul cuceritor, sare din pat şi mă sărută pe obraz, mulţumindu-mi. Are impresia că îi fac un compliment. Apoi se îneacă din nou în compunerea unei balade, la chitară, bea o bere în lipsa părinţilor, sau îmi vorbeşte despre verile ei petrecute pe plaja din Vama Veche. De fiecare dată îmi poveşte despre un băiat, Matei, care are vreo nouăsprezece ani, merge anual în Vama Veche, şi care, spune ea, e iubirea vieţii ei.
          Şi de data asta face la fel.
          „Cântecul nostru e chiar ăsta, Love of my life! E atât de creativ, de frumos, de special, Miruno, doar de l-ai vedea... Avem atâtea în comun, abia aştept să ne căsătorim!”
          Recunosc că am oarece resentimente când simt plăcerea usturătoare de a spulbera vise.
          „Ema, ai doar optsprezece ani,” spun apropiindu-mă de ea. „Deja te gândeşti la iubirea vieţii tale, dar viaţa ta n-are nici două decenii. Poate dragostea vieţii tale până acum, sau poate în momentul ăsta.”
          Ema mă priveşte cu o urmă de „te rog, nu continua”, dar simt nevoia nebunească s-o fac. În ochii ei verzi îmi văd reflexia. Sunt sigură că va plânge, dar trebuie s-o previn cumva. Să nu treacă prin ce am trecut şi eu acum doi ani.
          „Cel mai bine ar fi să foloseşti sintagma asta când eşti pe patul de moarte. Atunci da, ţi-ai trăit viaţa şi poţi spune clar despre iubirea care ţi-a marcat-o profund, pe care n-ai putut-o uita. Dar până atunci, o să te amăgeşti singură dacă continui.”
          Îi rănesc sentimentele profund, dar Ema pare să fi rămas cu o urmă de zâmbet pe buze.
          „Există ceva ce nu înţelegi şi n-o să înţelegi niciodată, surioară, iar aceea e ceea ce simt eu pentru un băiat – pentru Matei. Şi ştiu ce mult te bucuri tu să mă vezi încercând să trec prin viaţă. N-o să-ţi iasă, visele mele nu se spulberă precum valurile de la Vama Veche.”
          O sclipire apare în ochii ei, îşi întredeschide gura uşor, inspiră grăbită şi caută cu privirea o foaie de hârtie. Iar o loveşte inspiraţia. Scrijeleşte nişte litere într-o ordine anume, cu creionul apăsând puternic pe foaia subţire. Şi-o ţine pe genunchi şi, de câteva ori, creionul dă nişte găuri în ea, repezit să transcrie toate versurile din mintea Emei. Tocmai am ajutat-o să-şi termine balada. Mă priveşte cu ochii înlăcrimaţi şi îmi mulţumeşte. Dau din cap în semn de aprobare şi oftez.
          „Ema, eşti cea mai boemă persoană pe care am întâlnit-o. Să nu te schimbi niciodată.”