roman.

Îmi ţin timpul ocupat cu cititul celui mai mişto roman. U jelly? *insert trollface*

Închipuiţi‑vă că trebuie să rupeţi braţul cuiva. Dreptul sau stângul, nu contează. Ideea e că trebuie să i‑l rupeţi, pentru că altminteri… mă rog, nici asta nu contează. Să zicem doar că, dacă nu i‑l rupeţi, or să vi se întâmple chestii nasoale. 

Ei bine, iată care‑i întrebarea mea: îi rupeţi braţul repede – trosc, hopa, scuze, lasă‑mă să‑ţi pun atela asta improvizată – sau lungiţi procesul vreo opt minute, apăsând din ce în ce mai tare, până când posesorul braţului începe să vadă roz sau verde în faţa ochilor şi să simtă că‑l ia ba cu frig, ba cu călduri, altfel zis, până când ajunge să urle de durere? 

Da, exact. Păi sigur! Cea mai bună – de fapt, singura - soluţie e să faceţi totul cât mai repede cu putinţă. Rupeţi‑i braţul, daţi‑i o gură de coniac, ca nişte buni cetăţeni. Altă rezolvare nu văd. 

Doar dacă. 

Doar dacă doar dacă doar dacă. 

Ce‑ar fi dacă l‑aţi urî pe individul aflat la celălalt capăt al braţului? Să îl urâţi din tot sufletul, adică. 

A trebuit să mă gândesc la chestia asta.  

A trebuit să mă gândesc la asta chiar atunci, în clipele despre care vreau să vă povestesc; clipele alea nenorocite, care se apropiau cu o încetineală de melc de momentul în care încheietura mâinii mi‑ar fi ajuns la ceafă, iar humerusul mi s‑ar fi rupt în cel puţin două – foarte probabil, în mai multe – bucăţi care de‑abia s‑ar mai fi  ţinut una de alta.