supradoză.

Supradoză

Sunt speriată. Tremur uşor pe iarba udă şi privesc cerul încărcat cu stele. Stau singură cu Ştefan, pe dealul de lângă orăşel. Amândoi suntem tăcuţi. Respiraţiile ne sunt sincronizate, dar nu ne vorbim. E foarte aproape de mine, iar vântul care bate rareori îmi aduce mireasma lui mai aproape.

Sunt nerăbdătoare. Vreau să se întâmple ceva şi să rupem tăcerea asta apăsătoare. Simt cum cuvintele se zbat să-mi iasă din gură, dar nu am curaj să le eliberez. Aş vrea să îşi întoarcă privirea către mine şi să îmi spună orice câtă vreme luna e încă pe cer. Aceasta ne luminează uşor, în timp ce stăm înfriguraţi şi o privim.

Sunt curioasă. Curioasă ce se va întâmpla mai departe. Ştefan mi-a luat mâinile într-ale lui. Deşi mâinile-i sunt la fel de reci precum ale mele, simt dintr-odată un val de căldură îmbietoare. Nu îndrăznesc să mă uit la el. Prefer să am în minte o iluzie. Iluzia îmi spune că mă priveşte atent, urmărindu-mi fiecare mişcare. Păstrez tăcerea.

Sunt obosită. Obosită să port o mască. Doar el mi-o poate da jos, doar cu el sunt eu. Aş vrea să fie acolo când am nevoie de el şi să îmi arunce în ocean masca. Să rupă tot trecutul ca să înfăşoare un viitor obişnuit, dar frumos.

Sunt îndrăgostită. Deodată se ridică de pe iarbă şi mă trage şi pe mine în sus. Ne privim în sfârşit. Ochii-i sunt luminaţi de lună şi capătă o culoare străvezie. Pe o voce şoptită, mă întreabă:

„Eşti speriată?”

„Puţin” răspund păstrând contactul vizual.

„Nerăbdătoare?”

„Un pic”

„Curioasă?”

„Da”

„Obosită?”

„Doar de minciuni”

„Îndrăgostită?”

„Aş vrea, dar am avut prea multe emoţii pe ziua de azi.”

„Ai un număr de emoţii pe care nu trebuie să îl depăşeşti?”

„Da, altfel risc o supradoză şi mă trezesc într-un vis. Iar mie-mi place realitatea”

Ştefan s-a apropiat de mine şi pentru prima dată am putut să îi simt respiraţia mentolată pe buzele mele îngheţate bocnă.