Căştile sunt uitate undeva pe la fundul genţii cu Marilyn Monroe, am doar perechea de mănuşi fără degete la mine, iar Dumnezeu îşi scutură mătreaţa de parcă ar fi fan Beatles sau, mai sec, Metallica.
Eu merg ca orice om obişnuit, la o oră obişnuită, pe o stradă obişnuită, către casă. Am trecut pe lângă un Pandele care urla la luna inexistentă pe cer şi pe lângă un tip care m-a privit suspect. Paltonul nu-mi ţine de cald şi-mi vine să blestem meditaţiile la mate, din cauza cărora eu, pe persoană fizică, trebuie să străbat deşertul ăsta cu aspect de frişcă.
Bascul aproape că mi-a căzut din cauza vântului, aşa că nu-mi rămâne de făcut decât s-o dau în mama ei de zăpadă, să-mi înfig degeţele în cea mai apropiată capotă şi să adun puţin omăt. Mi-l dau pe la nas - că de, aşa faci la prima zăpadă - dar uit să-mi pun o dorinţă *fuck*. Degetele acum chiar îmi sunt degerate, roşii, şi nu pot decât să mă gândesc ce bine ar fi fost să fiu pe vremea asta în China, mâncând orez alături de oameni galbeni cu ochi mici.
Nici joia asta nu e una fericită. Tre' să dau de Vasile să-i zic că mi-am redeschis blogul.
Şi să stau cât mai aproape de calorifer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu