Ich liebe dich, fă!

Ai citit vreodată despre Romeo şi Julieta? Sau măcar ştii despre ce e vorba? În vremea aia, existau tipi care nu erau macho, don juani, cassanova. Nu, băiatul de atunci dădea flori unei singure femei pe care o iubea cât era Universul de mare. Băiatul cânta serenade unei domnişoare, care nu era nici blondă vopsit, nici n-avea pierce în buză. Băiatul îi declara dragostea într-o seară plăcută de vară, sub clar de lună, fără zgomotul unei discoteci sau mirosul înţepător al fumului de la BMW. Fata accepta să se logodească fără interese ascunse, fără să facă fiţe că inelul e prea mic, nevaloros sau luat din colţu' străzii. Băiatul avea să o iubească veşnic. Şi fata pe băiat, la fel.

Şi acum ce s-a întâmplat cu poveştile frumoase de demult? Nu se ştie, sunt aruncate într-un colţ sumbru al trecutului, de unde nimeni nu s-a gândit să le ia, să le pună la fereastră, în lumina soarelui.

Până când inteligenţii generaţiei de manelişti se vor trezi să scoată amintirile din pustiu, vom rămâne cu cele mai urâte declaraţii:

››te iubesc, fă!‹‹

››şi eu, bă!‹‹

Şi nu, eu n-am arătat niciodată că sunt o persoană romantică, o fiinţă care să aibă nevoie de declaraţii ca de aer... Dar o să tânjesc mereu după povestea lui Shakespeare. Şi undeva, în adâncul sufletului, o să-mi doresc mereu să fiu în locul Julietei.

Pentru că ea a murit din dragoste.