Good morning! (2)

Am inspirat mireasma cafelei care mă aştepta pe birou. Era aproape rece, dar toată camera mirosea îmbietor şi îmi dădea satisfacţia că mi-am pregătit în sfârşit cafeaua perfectă. Am sorbit delicat, uitându-mă la ceas. Mai erau 5 minute până ce Ana, fata care stă peste drum, avea să plece prin ploaia deasă la şcoală. „De data asta trebuie s-o faci” mi-am spus convins în timp ce sorbeam ultimele picături de cafea.

Mi-am pus geaca şi am ieşit din casă. Îmi uitasem umbrela, dar nu aveam de gând să mă întorc s-o iau – însemna să nu o mai întâlnesc pe Ana. Am păşit, deci, printre băltoace, în timp ce părul ud îmi dădea o senzaţie şi mai apăsătoare de frig.

Uite-o-n faţă. Cu paşi apăsaţi, merge prin ploaie fără umbrelă. Îmi doresc să nu fi uitat umbrela acasă, măcar aş fi putut să i-o ofer ei. Mă apropii de ea, făcând bălţile să răsune sub puterea paşilor mei. Funcţionează, Ana îmi observă prezenţa. Cu faţa-i udă de picurii de ploaie, dar cu aceeaşi ochi mari şi verzi, se întoarce către mine.

„Bună dimineaţa” spun stângaci, încercând să nu par încordat.

„Da, e o dimineaţă foarte bună” îmi răspunde Ana, iar pe chipul ei zăresc un mic surâs. Obrajii îi par dintr-odată la fel de roşii ca-ntro zi caldă de vară.

Rămânem pe loc, uitându-ne surprinşi unul la altul. Încerc să nu respir, pentru că respiraţia-mi ar părea sacadată, neliniştită... ca şi cum aş încerca să ascund ceva. Caut o portiţă pentru a nu părea ridicol în faţa ei.

„Mergem la şcoală sau... preferi să stăm în ploaie?” mă întreabă Ana după câteva clipe.

Din fericire, la timp pentru a găsi acel ceva.

„Da, sigur. Frumoase ghetuţe.”

Am zâmbit în sinea-mi când am observat sclipirea din ochii Anei. Nu îmi dădusem seama pe moment, dar ghetuţele nu fuseseră numai salvarea de la ridicol, ci şi modul de a vedea din nou zâmbetul inocent al Anei, printre stropii de ploaie reci.

(proză: good morning, partea a II-a)