cât e de special, de fapt?

Scena: sufletul lu' Clau, actul I.
Personaje: eu şi cu mine.
 
"Cât e de special?"
"Cine?"
"Cum cine?"
"Păi, da... cine?"
"El, mă, el. Haide, spune."
"Foarte..."
"Nu m-ai lămurit."
"Păi nu ştiu ce să mai spun. E foarte special."
"Dar cât de special?"
"Nu ştiu..."
"Ce face ca să îl crezi special?"
"Nu ştiu... Probabil că e diferit de ceilalţi."
"Dar nu uita, nu e perfect!"
"Nici nu vreau! Imperfecţiunea lui... Ei bine, o ador. E amuzant, enervant de sincer şi drăguţ."
"Şi tot nu mi-ai răspuns. CÂT e de special?"
"Bine, fie. E cel mai special tip pe care l-am cunoscut. E cel mai cel! Happy now?"
"Nu. Mai spune-mi, m-ai făcut curioasă."
"Ce mai vrei? Ştii bine cum arată şi cine este. Ştii totul."
"Da, dar vreau să aud totul de la tine."
"Nu pot. Iartă-mă, nu pot."
"Ţi-e frică să recunoşti cum îl vezi faţă de ceilalţi?"
"Un pic..."
"Cât de frică?"
"Doar un pic. Uite-atâtica, cât unghia degetului mic. Atâtica."
"Nu te cred."
"Cum de mă cunoşti aşa bine?"
"Nu e vorba de mine, e vorba de tine. Tu trebuie să te cunoşti singură. Cine eşti?"
"Eu sunt eu. Asta mă caracterizează. Ştii bine..."
"Nu, nu ştiu, tu trebuie să mi te descrii. Eu te văd imaginar. Haide, zi-mi cum eşti!"

Cred că sunt arogantă. Irascibilă. Visătoare. Imatură. Realistă. Prietenoasă. Scorpie. Sufletistă. Generoasă. Superficială. Creativă. Originală. Ciudată. Nebună. Singuratică. Mă contrazic şi în acelaşi timp îmi dau dreptate singură.