- Mami, unde-i tati?
Mi se rupea inima doar auzindu-i glasul angelic pronunţând cu o inocenţă pură ultimul cuvânt, “tati”. Avea căpşorul cu ochii privind în sus, către ai mei. Purtau o ultimă imagine a lui Dimitri, învăluit într-o umbră neagră, cu reflexii albăstrui. Clipea cu genele lungi, îngheţate de frigul îngrozitor care înţepenea orice rus din Piaţa Roşie, din Moscova. Era ora şapte seara, într-o zi de iarnă teribilă, iar eu îmi ţineam de mână mica orfană de tată. Nu-mi închipuiam o zi mai tristă ca aceasta.
- Mami, unde-i tati?
Punea aceeaşi întrebare de două zile, câteodată plângea când vedea că nu-i răspund şi mă prefac interesată de anumite produse din vitrina unui magazin. De fapt, mă uitam doar la imaginea vagă care ne arăta pe mine şi Lidiya, dârdâind de frig, în paltoane negre identice, cu aburi ieşind ca un fum din nas şi gură; lipsea cineva, iar Lidochika ştia foarte bine. Zăboveam câte zece minute ca să îmi imaginez cum ar fi arătat Dimitri lângă Lidiya, ţinându-i mâna strâns, ca s-o încălzească, sau suflând peste ea aer cald, ieşind dintre buzele sale crăpate, cu o cicatrice mică sub buza inferioară. Pe aceea o căpătase când se luptase cu un italian, care făcea contrabandă cu arme. Din fericire, scăpase cu viaţă atunci; avusese fractură deschisă la braţ şi câteva zgârieturi adânci pe spate şi faţă, dar în rest era acelaşi Dimitri. La fel de tandru şi acelaşi tată iubitor.
Mi-a spus că mereu şi-a dorit o fetiţă care să-i semene leit. Mi-a spus că, “aş numi-o Lidiya. Ca pe mama.” Cred că a fost mai emoţionat decât mine când a venit vremea să nasc şi probabil că a sărit în sus când moaşa a venit în fugă şi i-a şoptit “E fată. Felicitări!” Mi-a zis că nu a plâns, dar când a venit să mă vadă, dintr-un motiv necunoscut, avea ochii umezi, obrajii roşii şi îi curgea nasul. Mi-a zis că a răcit.
Ce amuzant; pentru un moment am crezut că va dura o veşnicie. Un singur moment. Timpul a trecut pe lângă noi, iar noi am trecut pe lângă el. Îmbătrânim. Iar dragostea care e distrusă de moarte e de fapt o greşeală pe care nu o poţi repara. Probabil singura de altfel.
Mereu am crezut că voi avea timp să petrec cele mai frumoase momente cu Lidiya şi Dimitri. Mereu am amânat, ştiind că mâine voi avea timp să le spun că îi iubesc, că mâine vom sta împreună mai mult. Sau că mâine vom trăi fericiţi.
Acel “mâine” nu mai vine. Cel puţin pentru mine şi Lidiya nu, nu fără o schimbare. Mergeţi înainte, trăiţi-vă viaţa, Dimitri ar fi vrut asta mai mult ca orice – urăsc îndrumările prietenilor; sunt cele mai ipocrite impulsuri. Cum să mergem înainte când nu cunoaştem nicio cale? Cum să ne trăim viaţa după o aşa nenorocire? De unde ştiu ei ce ar vrea Dimitri acolo, sus?
- Mami, e adevărat că tati nu mai vine acasă?
Am rămas înmărmurită. Piaţa Roşie era şi mai friguroasă; cum de…
- Mami, nenea ăla strigă numele lui tati. A spus clar: colonel Dimitri Gregov. S-a dus la bunica, mami?
Niciodată n-am uitat cât a iubit-o Lidiya pe mama. A iubit-o mai mult decât pe mine, dar nu m-am supărat nici măcar o singură dată. Asta e natura, ca bunicii să îi iubească mai mult pe nepoţi decât pe copiii lor, iar nepoţii mai mult pe bunici decât pe mame şi taţi. Era mai mult decât evident – bărbatul care vindea ziare striga în gura mare ştirea de pe prima pagină: îngrozitorul incident dintr-o clădire veche, de la periferia Moscovei. Colonelul Dimitri Gregov, în vârstă de 40 de ani, a murit într-o încăierare cu un traficant de arme din Orient. I-a fost înfipt un cuţit în stomac şi lăsat pe un covor persan să moară.
Lidiya mă strânse mai tare de mână, ca să mă facă atentă. Am privit-o în jos. Ochii ei sclipeau, cu o urmă de tristeţe, dar purta un zâmbet dulce, încadrat într-o faţă în formă de inimă. Părul brunet îi cădea frumos pe umeri.
- Lasă, mami. Buni şi tati o să aibă grijă de noi. Să nu plângi, că tati e cu noi. Uite, eu mă gândesc acum la el şi îl văd.
Lidiya a închis ochii şi începu să fredoneze un cântecel pe care Dimitri o învăţase cu câteva luni în urmă. I-am zâmbit şi, lăsându-mă pe vine, am îmbrăţişat-o în vântul geros al schimbării, din Piaţa Roşie, Moscova.
Mi se rupea inima doar auzindu-i glasul angelic pronunţând cu o inocenţă pură ultimul cuvânt, “tati”. Avea căpşorul cu ochii privind în sus, către ai mei. Purtau o ultimă imagine a lui Dimitri, învăluit într-o umbră neagră, cu reflexii albăstrui. Clipea cu genele lungi, îngheţate de frigul îngrozitor care înţepenea orice rus din Piaţa Roşie, din Moscova. Era ora şapte seara, într-o zi de iarnă teribilă, iar eu îmi ţineam de mână mica orfană de tată. Nu-mi închipuiam o zi mai tristă ca aceasta.
- Mami, unde-i tati?
Punea aceeaşi întrebare de două zile, câteodată plângea când vedea că nu-i răspund şi mă prefac interesată de anumite produse din vitrina unui magazin. De fapt, mă uitam doar la imaginea vagă care ne arăta pe mine şi Lidiya, dârdâind de frig, în paltoane negre identice, cu aburi ieşind ca un fum din nas şi gură; lipsea cineva, iar Lidochika ştia foarte bine. Zăboveam câte zece minute ca să îmi imaginez cum ar fi arătat Dimitri lângă Lidiya, ţinându-i mâna strâns, ca s-o încălzească, sau suflând peste ea aer cald, ieşind dintre buzele sale crăpate, cu o cicatrice mică sub buza inferioară. Pe aceea o căpătase când se luptase cu un italian, care făcea contrabandă cu arme. Din fericire, scăpase cu viaţă atunci; avusese fractură deschisă la braţ şi câteva zgârieturi adânci pe spate şi faţă, dar în rest era acelaşi Dimitri. La fel de tandru şi acelaşi tată iubitor.
Mi-a spus că mereu şi-a dorit o fetiţă care să-i semene leit. Mi-a spus că, “aş numi-o Lidiya. Ca pe mama.” Cred că a fost mai emoţionat decât mine când a venit vremea să nasc şi probabil că a sărit în sus când moaşa a venit în fugă şi i-a şoptit “E fată. Felicitări!” Mi-a zis că nu a plâns, dar când a venit să mă vadă, dintr-un motiv necunoscut, avea ochii umezi, obrajii roşii şi îi curgea nasul. Mi-a zis că a răcit.
Ce amuzant; pentru un moment am crezut că va dura o veşnicie. Un singur moment. Timpul a trecut pe lângă noi, iar noi am trecut pe lângă el. Îmbătrânim. Iar dragostea care e distrusă de moarte e de fapt o greşeală pe care nu o poţi repara. Probabil singura de altfel.
Mereu am crezut că voi avea timp să petrec cele mai frumoase momente cu Lidiya şi Dimitri. Mereu am amânat, ştiind că mâine voi avea timp să le spun că îi iubesc, că mâine vom sta împreună mai mult. Sau că mâine vom trăi fericiţi.
Acel “mâine” nu mai vine. Cel puţin pentru mine şi Lidiya nu, nu fără o schimbare. Mergeţi înainte, trăiţi-vă viaţa, Dimitri ar fi vrut asta mai mult ca orice – urăsc îndrumările prietenilor; sunt cele mai ipocrite impulsuri. Cum să mergem înainte când nu cunoaştem nicio cale? Cum să ne trăim viaţa după o aşa nenorocire? De unde ştiu ei ce ar vrea Dimitri acolo, sus?
- Mami, e adevărat că tati nu mai vine acasă?
Am rămas înmărmurită. Piaţa Roşie era şi mai friguroasă; cum de…
- Mami, nenea ăla strigă numele lui tati. A spus clar: colonel Dimitri Gregov. S-a dus la bunica, mami?
Niciodată n-am uitat cât a iubit-o Lidiya pe mama. A iubit-o mai mult decât pe mine, dar nu m-am supărat nici măcar o singură dată. Asta e natura, ca bunicii să îi iubească mai mult pe nepoţi decât pe copiii lor, iar nepoţii mai mult pe bunici decât pe mame şi taţi. Era mai mult decât evident – bărbatul care vindea ziare striga în gura mare ştirea de pe prima pagină: îngrozitorul incident dintr-o clădire veche, de la periferia Moscovei. Colonelul Dimitri Gregov, în vârstă de 40 de ani, a murit într-o încăierare cu un traficant de arme din Orient. I-a fost înfipt un cuţit în stomac şi lăsat pe un covor persan să moară.
Lidiya mă strânse mai tare de mână, ca să mă facă atentă. Am privit-o în jos. Ochii ei sclipeau, cu o urmă de tristeţe, dar purta un zâmbet dulce, încadrat într-o faţă în formă de inimă. Părul brunet îi cădea frumos pe umeri.
- Lasă, mami. Buni şi tati o să aibă grijă de noi. Să nu plângi, că tati e cu noi. Uite, eu mă gândesc acum la el şi îl văd.
Lidiya a închis ochii şi începu să fredoneze un cântecel pe care Dimitri o învăţase cu câteva luni în urmă. I-am zâmbit şi, lăsându-mă pe vine, am îmbrăţişat-o în vântul geros al schimbării, din Piaţa Roşie, Moscova.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu