tadam.

Fericire pe cadavre

Fericirea nu vine niciodată gratuit. La un moment dat tot trebuie să o plăteşti cumva: compromisuri, sacrificii, argumente nesimnificative, paradoxuri înecate într-un gust amar de cianură.

Moartea, la fel, nu vine fără să aducă o dată cu ea alte bonusuri. Fie că e vorba de nelinişte, remuşcări, situaţii neterminate, incerte şi nenorocite.

E ca şi cum ai crede că fericirea şi moartea au o anumită legătură filozofică, departe de graniţa materialului, a ceea ce vezi; mai degrabă simţi, îţi invadează creierul şi sufletul ca un parazit, gata să îţi sfâşie întreaga existenţă.

Dar asta doar dacă ai remuşcări.

Ovidiu a fost şi este una dintre persoanele care nu a înţeles această legătură. El doar a retezat-o pe cea de la suprafaţă, a crezut că va scăpa de consecinţe, de acele „bonusuri”.

A făcut greşeala vieţii lui când a omorât-o pe Ada. Ştia prea multe despre viaţa lui; Ovidiu a crezut că-i va spune soţiei sale despre furt şi despre adulter. Dar n-a mai avut timp.

A omorât-o pe câmp şi tot el a sunat la poliţie. Închisoarea nu-i atât de rea, mai ales pentru un om cu sânge rece, obişnuit cu viaţa după gratii, fără emoţii şi regrete, cel puţin aparent.

Iar apoi, să stai în faţa psihologului, care îţi ascultă problemele, e ceva diferit: trebuie să recunoşti că ai ucis, că ai făcut-o cu un motiv ştiut numai de tine cu adevărat. Trebuie să fii tare, să ştii că cel mai bine e să accepţi ajutorul.

- Altfel i-ar fi spus lui Lili tot ce ştia. M-a şantajat prea multă vreme. N-am rezistat. Şi da, recunosc că am fost fericit pentru câteva minute. Am fost liniştit pentru câteva clipe.

Vocea lui Ovidiu era una atipică: te-ai fi aşteptat ca un ucigaş bolnav să aibă un glas încântat, sau care măcar să trădeze un soi de plăcere sexuală când înfinge cuţitul în stomacul unei femei, coborând cu el tot mai jos, până la uter.

Ovidiu însă a vorbit cu o voce stranie, semn că acea legătură se accentuase.

Ovidiu are un chip de artist. Nebărbierit, mirosind puţin a gin, cu degetele murdare de tempera, cu părul ciufulit şi ochi visători. În acea zi, în cabinet, a purtat o cămaşă roşie, descheiată la primii doi nasturi. Stătea pe scaun drept, crispat, aproape frângându-şi palmele, agitat şi neîncrezător.

- Ar fi trebuit să ştii, domnule, că vina te va urmări. Sincer, nu mă aşteptam să se întâmple chiar atât de repede, dar totul e legat de lipsa noastră de caracter.

Era mai mult decât clar, iar ochii lui Ovidiu au confirmat-o. Omul îşi joacă propria umilinţă, până la urmă, la fel cum o face şi cel mai strălucit actor. Remuşcările sunt antrenate de ea. Orice om crede că este bun şi cinstit, până la proba contrarie, când i se dovedeşte că e jalnic, hoţ şi mincinos. Până atunci trăieşte cu siguranţa că nu e doar un păcătos notoriu.

Şi drept să spun, nu mă încântă ideea să fiu psihologul acestui bărbat.