Am ajuns la concluzia că Glee e chiar minunat. Nu neapărat decorul sau regia, cât povestea personajelor, care sunt un fel de şabloane pentru cei din societatea de azi. Adică de toate pentru toţi. Avem negri, gay, celibatari mincinoşi şi grăsani. Şi e minunat că toată lumea pare să n-aibă o problemă cu ei înşişi, ci cu cei din jurul lor.
Oricum, am ajuns la zi într-o lună (un sezon l-am văzut în două zile şi jumătate o.o) şi mă simt aşa bine.
Personajul meu preferat e Kurt. Kurt e genul băiatului gay, care e romantic şi stă cu fetele la girls-talks. Şi e simpatic şi înţelegător şi inteligent şi adorabil. Şi da, actorul care îl interpretează chiar e gay şi n-are nicio problemă cu asta.
Găsesc atitudinea asta foarte tare. Îmi place că nu m-am legat de el pentru că îmi place neapărat aspectul; îmi place mai ales caracterul lui. Chiar îmi doresc un prieten precum Kurt, ce contează că ar fi gay?
world behind the milky way
and nothing else matters.
Persoane interesate
vineri, 11 martie 2011
duminică, 20 februarie 2011
roar me.
Am două cărţi pe care trebuie să le citesc, Tânără în comă şi Memoriile unei gheişe. Pe prima o am, pe a doua mi-o iau... când reuşesc T.T
Are cineva pdf la Memoriile unei gheişe? :lol:
Are cineva pdf la Memoriile unei gheişe? :lol:
vineri, 18 februarie 2011
Leapşa autobiografică
Când m-am născut, spune mama, eram un bebeluş frumos foc; eu spun "Eh, măcar să fi fost atunci"
La 4 ani mergeam la grădi şi aveam prieteni băieţi. Şi iubeam prinţii din poveşti.
La 5 ani am început să pun obsesiv întrebarea "De ce?", dar nu mă întrebaţi de ce.
La 6 ani a trebuit să dansez în scutec şi babeţică în faţa părinţilor la serbare. One of the most embarassing moments of my life! ;__;
La 8 ani am învăţat ce-s alea fete. Bârfitoare de mici, ce să le faci? -.-
La 11 ani ştiu că am fost nemulţumită că am fost a cincea din clasă în clasamentul cu notele de la examen (pentru engleză intensiv). Doamne cât de nemulţumită. Şi tot pe-atunci am descoperit CD-urile lui taică-meu. I was so proud.
La 12 ani hormonii au început să se joace cu mine.
La 12 ani jumate eram îndrăgostită de muzica rock clasică, muzică ce o iubesc şi azi.
La 13 ani căutam disperată cămăşi în carouri şi converşi. Mi-am zis că ăsta e stilul meu. Eram ceva de genul mini-true-hippie-thing.
La 14 ani totul a devenit confuz, iar eu nu ştiu ce mai gândesc şi la ce mă mai gândesc.
La 15 ani to be continued ;D
La 4 ani mergeam la grădi şi aveam prieteni băieţi. Şi iubeam prinţii din poveşti.
La 5 ani am început să pun obsesiv întrebarea "De ce?", dar nu mă întrebaţi de ce.
La 6 ani a trebuit să dansez în scutec şi babeţică în faţa părinţilor la serbare. One of the most embarassing moments of my life! ;__;
La 8 ani am învăţat ce-s alea fete. Bârfitoare de mici, ce să le faci? -.-
La 11 ani ştiu că am fost nemulţumită că am fost a cincea din clasă în clasamentul cu notele de la examen (pentru engleză intensiv). Doamne cât de nemulţumită. Şi tot pe-atunci am descoperit CD-urile lui taică-meu. I was so proud.
La 12 ani hormonii au început să se joace cu mine.
La 12 ani jumate eram îndrăgostită de muzica rock clasică, muzică ce o iubesc şi azi.
La 13 ani căutam disperată cămăşi în carouri şi converşi. Mi-am zis că ăsta e stilul meu. Eram ceva de genul mini-true-hippie-thing.
La 14 ani totul a devenit confuz, iar eu nu ştiu ce mai gândesc şi la ce mă mai gândesc.
La 15 ani to be continued ;D
Kill me .-.
Am olimpiadă de română, două eseuri la engleză, mulţi nervi şi o tonă de teme. Chiar mi s-a acrit de tot.
miercuri, 16 februarie 2011
10 cărţi pe care vreau să le citesc în 2011
1. Stăpânul Inelelor - JRR Tolkien
2. Portretul lui Dorian Gray - Oscar Wilde
3. Percy Jackson - Rick Riordan
4. The Hunger Games - Suzanne Collins
5. Paper Towns - John Green
6. Balletshoes - Noel Streatfeild
7. Dune - B. Herbert
8. Războiul Bătrânilor - James Scalzi
9. Cronică de familie - P. Dumitru
10. De ce iubim femeile - M. Cărtărescu
2. Portretul lui Dorian Gray - Oscar Wilde
3. Percy Jackson - Rick Riordan
4. The Hunger Games - Suzanne Collins
5. Paper Towns - John Green
6. Balletshoes - Noel Streatfeild
7. Dune - B. Herbert
8. Războiul Bătrânilor - James Scalzi
9. Cronică de familie - P. Dumitru
10. De ce iubim femeile - M. Cărtărescu
luni, 14 februarie 2011
Wind of change
- Mami, unde-i tati?
Mi se rupea inima doar auzindu-i glasul angelic pronunţând cu o inocenţă pură ultimul cuvânt, “tati”. Avea căpşorul cu ochii privind în sus, către ai mei. Purtau o ultimă imagine a lui Dimitri, învăluit într-o umbră neagră, cu reflexii albăstrui. Clipea cu genele lungi, îngheţate de frigul îngrozitor care înţepenea orice rus din Piaţa Roşie, din Moscova. Era ora şapte seara, într-o zi de iarnă teribilă, iar eu îmi ţineam de mână mica orfană de tată. Nu-mi închipuiam o zi mai tristă ca aceasta.
- Mami, unde-i tati?
Punea aceeaşi întrebare de două zile, câteodată plângea când vedea că nu-i răspund şi mă prefac interesată de anumite produse din vitrina unui magazin. De fapt, mă uitam doar la imaginea vagă care ne arăta pe mine şi Lidiya, dârdâind de frig, în paltoane negre identice, cu aburi ieşind ca un fum din nas şi gură; lipsea cineva, iar Lidochika ştia foarte bine. Zăboveam câte zece minute ca să îmi imaginez cum ar fi arătat Dimitri lângă Lidiya, ţinându-i mâna strâns, ca s-o încălzească, sau suflând peste ea aer cald, ieşind dintre buzele sale crăpate, cu o cicatrice mică sub buza inferioară. Pe aceea o căpătase când se luptase cu un italian, care făcea contrabandă cu arme. Din fericire, scăpase cu viaţă atunci; avusese fractură deschisă la braţ şi câteva zgârieturi adânci pe spate şi faţă, dar în rest era acelaşi Dimitri. La fel de tandru şi acelaşi tată iubitor.
Mi-a spus că mereu şi-a dorit o fetiţă care să-i semene leit. Mi-a spus că, “aş numi-o Lidiya. Ca pe mama.” Cred că a fost mai emoţionat decât mine când a venit vremea să nasc şi probabil că a sărit în sus când moaşa a venit în fugă şi i-a şoptit “E fată. Felicitări!” Mi-a zis că nu a plâns, dar când a venit să mă vadă, dintr-un motiv necunoscut, avea ochii umezi, obrajii roşii şi îi curgea nasul. Mi-a zis că a răcit.
Ce amuzant; pentru un moment am crezut că va dura o veşnicie. Un singur moment. Timpul a trecut pe lângă noi, iar noi am trecut pe lângă el. Îmbătrânim. Iar dragostea care e distrusă de moarte e de fapt o greşeală pe care nu o poţi repara. Probabil singura de altfel.
Mereu am crezut că voi avea timp să petrec cele mai frumoase momente cu Lidiya şi Dimitri. Mereu am amânat, ştiind că mâine voi avea timp să le spun că îi iubesc, că mâine vom sta împreună mai mult. Sau că mâine vom trăi fericiţi.
Acel “mâine” nu mai vine. Cel puţin pentru mine şi Lidiya nu, nu fără o schimbare. Mergeţi înainte, trăiţi-vă viaţa, Dimitri ar fi vrut asta mai mult ca orice – urăsc îndrumările prietenilor; sunt cele mai ipocrite impulsuri. Cum să mergem înainte când nu cunoaştem nicio cale? Cum să ne trăim viaţa după o aşa nenorocire? De unde ştiu ei ce ar vrea Dimitri acolo, sus?
- Mami, e adevărat că tati nu mai vine acasă?
Am rămas înmărmurită. Piaţa Roşie era şi mai friguroasă; cum de…
- Mami, nenea ăla strigă numele lui tati. A spus clar: colonel Dimitri Gregov. S-a dus la bunica, mami?
Niciodată n-am uitat cât a iubit-o Lidiya pe mama. A iubit-o mai mult decât pe mine, dar nu m-am supărat nici măcar o singură dată. Asta e natura, ca bunicii să îi iubească mai mult pe nepoţi decât pe copiii lor, iar nepoţii mai mult pe bunici decât pe mame şi taţi. Era mai mult decât evident – bărbatul care vindea ziare striga în gura mare ştirea de pe prima pagină: îngrozitorul incident dintr-o clădire veche, de la periferia Moscovei. Colonelul Dimitri Gregov, în vârstă de 40 de ani, a murit într-o încăierare cu un traficant de arme din Orient. I-a fost înfipt un cuţit în stomac şi lăsat pe un covor persan să moară.
Lidiya mă strânse mai tare de mână, ca să mă facă atentă. Am privit-o în jos. Ochii ei sclipeau, cu o urmă de tristeţe, dar purta un zâmbet dulce, încadrat într-o faţă în formă de inimă. Părul brunet îi cădea frumos pe umeri.
- Lasă, mami. Buni şi tati o să aibă grijă de noi. Să nu plângi, că tati e cu noi. Uite, eu mă gândesc acum la el şi îl văd.
Lidiya a închis ochii şi începu să fredoneze un cântecel pe care Dimitri o învăţase cu câteva luni în urmă. I-am zâmbit şi, lăsându-mă pe vine, am îmbrăţişat-o în vântul geros al schimbării, din Piaţa Roşie, Moscova.
Mi se rupea inima doar auzindu-i glasul angelic pronunţând cu o inocenţă pură ultimul cuvânt, “tati”. Avea căpşorul cu ochii privind în sus, către ai mei. Purtau o ultimă imagine a lui Dimitri, învăluit într-o umbră neagră, cu reflexii albăstrui. Clipea cu genele lungi, îngheţate de frigul îngrozitor care înţepenea orice rus din Piaţa Roşie, din Moscova. Era ora şapte seara, într-o zi de iarnă teribilă, iar eu îmi ţineam de mână mica orfană de tată. Nu-mi închipuiam o zi mai tristă ca aceasta.
- Mami, unde-i tati?
Punea aceeaşi întrebare de două zile, câteodată plângea când vedea că nu-i răspund şi mă prefac interesată de anumite produse din vitrina unui magazin. De fapt, mă uitam doar la imaginea vagă care ne arăta pe mine şi Lidiya, dârdâind de frig, în paltoane negre identice, cu aburi ieşind ca un fum din nas şi gură; lipsea cineva, iar Lidochika ştia foarte bine. Zăboveam câte zece minute ca să îmi imaginez cum ar fi arătat Dimitri lângă Lidiya, ţinându-i mâna strâns, ca s-o încălzească, sau suflând peste ea aer cald, ieşind dintre buzele sale crăpate, cu o cicatrice mică sub buza inferioară. Pe aceea o căpătase când se luptase cu un italian, care făcea contrabandă cu arme. Din fericire, scăpase cu viaţă atunci; avusese fractură deschisă la braţ şi câteva zgârieturi adânci pe spate şi faţă, dar în rest era acelaşi Dimitri. La fel de tandru şi acelaşi tată iubitor.
Mi-a spus că mereu şi-a dorit o fetiţă care să-i semene leit. Mi-a spus că, “aş numi-o Lidiya. Ca pe mama.” Cred că a fost mai emoţionat decât mine când a venit vremea să nasc şi probabil că a sărit în sus când moaşa a venit în fugă şi i-a şoptit “E fată. Felicitări!” Mi-a zis că nu a plâns, dar când a venit să mă vadă, dintr-un motiv necunoscut, avea ochii umezi, obrajii roşii şi îi curgea nasul. Mi-a zis că a răcit.
Ce amuzant; pentru un moment am crezut că va dura o veşnicie. Un singur moment. Timpul a trecut pe lângă noi, iar noi am trecut pe lângă el. Îmbătrânim. Iar dragostea care e distrusă de moarte e de fapt o greşeală pe care nu o poţi repara. Probabil singura de altfel.
Mereu am crezut că voi avea timp să petrec cele mai frumoase momente cu Lidiya şi Dimitri. Mereu am amânat, ştiind că mâine voi avea timp să le spun că îi iubesc, că mâine vom sta împreună mai mult. Sau că mâine vom trăi fericiţi.
Acel “mâine” nu mai vine. Cel puţin pentru mine şi Lidiya nu, nu fără o schimbare. Mergeţi înainte, trăiţi-vă viaţa, Dimitri ar fi vrut asta mai mult ca orice – urăsc îndrumările prietenilor; sunt cele mai ipocrite impulsuri. Cum să mergem înainte când nu cunoaştem nicio cale? Cum să ne trăim viaţa după o aşa nenorocire? De unde ştiu ei ce ar vrea Dimitri acolo, sus?
- Mami, e adevărat că tati nu mai vine acasă?
Am rămas înmărmurită. Piaţa Roşie era şi mai friguroasă; cum de…
- Mami, nenea ăla strigă numele lui tati. A spus clar: colonel Dimitri Gregov. S-a dus la bunica, mami?
Niciodată n-am uitat cât a iubit-o Lidiya pe mama. A iubit-o mai mult decât pe mine, dar nu m-am supărat nici măcar o singură dată. Asta e natura, ca bunicii să îi iubească mai mult pe nepoţi decât pe copiii lor, iar nepoţii mai mult pe bunici decât pe mame şi taţi. Era mai mult decât evident – bărbatul care vindea ziare striga în gura mare ştirea de pe prima pagină: îngrozitorul incident dintr-o clădire veche, de la periferia Moscovei. Colonelul Dimitri Gregov, în vârstă de 40 de ani, a murit într-o încăierare cu un traficant de arme din Orient. I-a fost înfipt un cuţit în stomac şi lăsat pe un covor persan să moară.
Lidiya mă strânse mai tare de mână, ca să mă facă atentă. Am privit-o în jos. Ochii ei sclipeau, cu o urmă de tristeţe, dar purta un zâmbet dulce, încadrat într-o faţă în formă de inimă. Părul brunet îi cădea frumos pe umeri.
- Lasă, mami. Buni şi tati o să aibă grijă de noi. Să nu plângi, că tati e cu noi. Uite, eu mă gândesc acum la el şi îl văd.
Lidiya a închis ochii şi începu să fredoneze un cântecel pe care Dimitri o învăţase cu câteva luni în urmă. I-am zâmbit şi, lăsându-mă pe vine, am îmbrăţişat-o în vântul geros al schimbării, din Piaţa Roşie, Moscova.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)